|
Scris de ioan szasz
|
|
vineri, 15 august 2008 |
|
Ma aflu în încurcatura pastorilor generatiei mele…
Este criza! Criza genereaza razboaie. Razboaiele lasa victime. Victimele afecteaza societatea.
E criza energetica globala. Credinciosii ar vrea sa se stie închinatori, fara sa mai arda ceva din ei pentru asta.
Crestinii au uitat un lucru fundamental: viata de închinare trebuie
întretinuta; trebuie consumat ceva pentru ca focul închinarii sa arda
continuu.
Sunt foarte speriat de perspectivele închinarii contemporane.
Pe de o parte, sunt oameni care ard pentru forme, stiluri,
ritualuri, bazandu-se pe capacitatea lor de manipulare, de a induce
frica si chiar spaima in saracii închinatori. Acestia sunt oamenii care
se pun în locul lui Dumnezeu, pe care-L trateaza ca fiind seful unui
juriu la Festivalul Intergalactic al Închinarii. Daca nu le place lor
forma, cu siguranta ca nici Dumnezeu nu o înghite.
Aceasta este extrema ritualizarii.
Pe de alta parte, se simte mirosul putred al desacralizarii,
extrema opusa. Orice desantat care poate da cat mai tare pe o chitara
este deja si închinator. Îsi înfunda mainile în buzunare, sfidand
oamenii care stau în fata lor, si prin curajul de a nu se tunde,
barbierii sau spala, emana un miros curajos de contemporaneitate.
Dumnezeu nu mai are valoarea Creatorului, Divinului, Sfantului, (nici
fratii nu mai au valoare), si El, Dumnezeu, este partenerul invizibil
de pe facebook, cu care se trage de sireturi si care este cam fraier sa
înteleaga stilul de viata contemporan.
Ma aflu în încurcatura pastorilor generatiei mele, carora succesul
slujirii li se masoara în capacitatea de a tine în aceeasi biserica un
rocker cu un flautist, un baterist cu un acordeonist, unu care se roaga
tare cu unu care îngana cateva ganduri, unu care ridica mainile si bate
din palme cu unu care canta în fanfara.
DACA AVETI SOLUȚIA, SPUNETI-MI-O!
Cea mai mare problema, însa, este lipsa petrolului. Nimeni nu mai
arde nimic pentru ca e scump. Pasiunea e scumpa, zeciuiala e scumpa,
rugaciunea e scumpa, uitand ca toate acestea întretin închinarea vie.
E scump petrolul, mon cher.
|
|
|
Scris de ioan szasz
|
|
vineri, 08 august 2008 |
ne retragem in propria carapace, ducand viata testoasei care se multumește cu propria-i mutra bosumflata
Este aproape insuportabil sa-ti afle cineva slabiciunile, mai ales
daca ești foarte interesat de propria imagine. Simti ca-ti fuge
pamantul de sub picioare, ca tot castelul de nisip al imaginii
perfecte, ridicat cu atata grija ani de zile, se destrama. Rostul de a
trai se diminueaza simtitor, iar un puternic sentiment al eșecului,
chiar o disperare ne inunda. Toate acestea pentru ca ani de zile am
fost robiti de imaginea de sine, mai ales in fata semenilor.
iudatenia este ca in mediul nostru lejer, familia, nu mai conteaza
imaginea de sine și cadem in extrema opusa, in care indifferent ce fac,
nu-mi mai pasa.
Pe de alta parte, anumite experiente ne-au ranit in așa mare masura,
incat ne retragem in propria carapace, ducand viata testoasei care se
multumește cu propria-i mutra bosumflata.
Nu putem nega ranile lasate de pacatele comise, chiar daca au fost
iertate. Adevarul este ca mai greu ne ieram noi inșine decat ne iarta
Domnul. Iertarea nu aduce o sclerozare a memoriei, așa ca mai purtam
grozavia pacatului mult timp de la iertare.
Este o singura cale sa scapam de acest blestem al autoflagelarii spirituale, a duplicitatii: MARTURISIREA!!!
Am intalnit o opozitie feroce fata de aceasta disciplina atat de
binefacatoare. Este și normal sa fie așa, atata timp cat a fost atat de
mistificata sau de multe ori a fost folosita impotriva celui care a
focut marturisirea. Pe de alta parte, nu se cunosc bine efectele
benefice ale acestei discipline. Iata cateva dintre ele:
-
elibereaza constiinţa
-
aduce pace intre fraţi
-
elibereaza de duplicitate, ipocrizie si prefacatorie
-
elibereaza de teama de a fi manipulat
-
construieste spiritul de comunitate si de partasie
-
distruge spiritul de razbunare
-
aduce vindecare in relaţiile cu fraţii si cu Dumnezeu
Una dintre preocuparile celui care dorește sa practice marturisirea
este alegerea persoanei potrivite. Recomandarea este ca acea persoana
sa fie matura spiritual, recomandabil o persoana ordinata, gata sa te
ajute fara sa-ti faca rau.
|
|
|
Scris de ioan szasz
|
|
miercuri, 23 iulie 2008 |
Nu vreau ca biserica aceasta sa fie o elita a superfintilor, ci o echipa de drumari…
Trageam cu urechea la rugaciunile celor de langa mine, cand eram
copil, si auzeam foarte des o expresie pe care doar mai tarziu am
inteles-o: Doamne, ai mila de cei aflati la raspantiile drumurilor. Ani
de zile in mintea mea am avut imaginea intersectiilor nesemnalizate din
Romania. Mai tarziu, cand am priceput expresia, m-am trezit cu o alta
dilema: prezenta crestini-lor in intersectiile vietii se datoreaza
propriilor confuzii, sau rolului lor slujitor?
Nimanui nu-i place confuzia. Ne simtim confortabil cand stapanim
situatia, cand aproximam directia in care urmeaza sa inaintam. Cu toate
acestea, suntem chemati sa pricepem ca nu confortul trebuie sa primeze
in viata noastra, ci eficienta.
Nu este comod sa te adancesti in nelamuririle vietii cuiva, dar nu-l poti directiona stand departe de nevoia lui.
Nu este placut sa vezi confuzia cuiva, dar nu-l vei putea lamuri decat adancindu-te intre itele incurcate ale mintii lui.
Nu este de dorit sa vezi debusolarea cuiva, dar nu-l vei putea aduna decat plecandu-te langa el.
Este placuta viata de crestin in casa, langa Stapan, cu fratii, dar
nu este eficienta!!! Eficienta noastra se va vedea in intersectii,
langa oamenii debusolati, fara speranta, fara perspectiva, fara scop in
viata. Isus nu ne-a chemat sa chefuim spiritual in bisericile cluburi,
ci sa ne manjim haina sfinteniei noastre imaculate (?) cu noroiul de pe
hainele celor care se tarasc in baltoacele intersectiilor nesemnalizate
ale lumii.
Mii de oameni nu au directie in viata si nu stiu incotro se
indreapta, traind o permanenta si interminabila deceptie, viata lor
fiind o mizerie perpetua.
Membru in RCF nu inseamna doar sa serbezi
impreuna cu fratii tai, ci sa duci RCF-ul in praful intersectiilor din
sufletul celor cazuti.
Nu vreau ca biserica aceasta sa fie o elita a superfintilor, ci o
echipa de drumari care aduna de la intersectiile pline de gunoaie ale
lumii, oameni, gemand.
|
|
|
Scris de ioan szasz
|
|
sâmbătă, 12 iulie 2008 |
|
Sa slujeasca cei chemati! Sa slujeasca cei curajosi; cei tupeisti, cei talentati. Sa slujeasca cei care nu au complexe de inferioritate. Sa slujeasca cei obisnuiti cu multimile. Sa slujeasca cei platiti! Sa slujeasca cei inalti, sau cei blonzi, cei slabi sau cei chipeti. Sa slujeasca oricine, NUMAI EU, NU!
Te miri ce motive gasesc unii oameni pentru a nu sluji. Iata câteva dintre ele:
1. Putini au inteles ca nu se poate sa te numesti crestin si sa nu fi slujitor. Aceste doua calitati nu pot fi separate. Orice crestin a devenit deja un slujitor, iar un slujitor trebuie sa fie interesat de slujirea lui.
2. Putini au inteles ca slujirea nu are de-a face numai cu adunarea. Covârsitor de multi oameni confunda slujirea cu timpul (foarte limitat) de inchinare congregationala. Tocmai de aici pleaca dezamagirea colectiva, când trebuie sa raspunda la intrebarea: tu cum slujesti? O galeata de fiere amara se revarsa din câtlejul oamenilor care nu inteleg slujirea permanenta, din lumea reala. Ba ca nu incape de nu stiu cine, ba ca altul e bagacios, ba ca se merge pe pile, ba ca se cauta scaune… Daca s-ar intelege aceasta realitate functionala prin care toti, absolut toti suntem slujitori, fiecare dupa darul si chemarea lui, incepând cu cele mai marunte lucruri sau atitudini pe care trebuie sa le avem in dragoste in fiecare zi, dincolo de peretii unei cladiri pe care o numim conventional biserica (pentru ca adevarata biserica suntem noi), impactul bisericii ar fi altul. Adevarul este ca prea mult plusam pe ce se intâmpla in cele 2,3 ore petrecute impreuna si calificam o biserica dupa ce se intâmpla atunci.
3. Putini au inteles ca nu devi slujitor daca faci ceva, ci, pentru ca ai calitatea de slujitor, poti face ceva. Aceasta calitate am primit-o, noi trebuie sa o desavârsim, pregatindu-ne si dedicându-ne chemarii.
Tu esti deja un slujitor. Este alegerea ta sa slujesti.
Holdele sunt coapte.
|
|
|
Scris de ioan szasz
|
|
marţi, 08 iulie 2008 |
|
Hainite, suzete, ciorapei, carucioare, clopotei, trusou, parinti,
prieteni, socrii, emotii, medici… Valva mare: un nou membru in familie.
Apoi, competitia: cu cine seamana mai mult, ochii ai cui sunt, gurita, barbia, din partea cui a luat asta, cealalta.
Apoi, satisfactia: e baiat, e fata, sunt gemeni…
Apoi, vizitele: ba ca-s prea multe, ba ca nu ne cauta, ba ca nu-i momentul potrivit, ba ca nu le pasa.
Apoi, realitatile: cine se trezeste, cine face sticluta, cine il tine in brate, cine-l plimba…
Apoi, planurile: il facem fotbalist, gimnast, medic, tractorist, asistenta, profesoara, somer.
Urmeaza un sir lung de adaptari la care putini parinti pot face fata.
Primul lucru pe care parintii il invata este simtul foarte dezvoltat al
proprietatii pe care copiii il au. Dintr-o data, totul este al lor:
bucataria, baia, masina de spalat, frigiderul… Totul se subordoneaza
fara sovaire nevoilor noului intrus, pretentiilor si argumentelor lui.
Daca am reusit sa facem fata acestor provocari majore, foarte multi
parinti au impresia ca si-au facut temele. Nici vorba; ADEVARATUL TEST
DE PARINTE NU SE DA IN LUMEA MATERIALA, CI IN LUMEA SPIRITUALA.
Realitatea ignorata chiar de catre adevaratii crestini este apartenenta
primordiala a copiilor la lumea spirituala, unde nevoile lor sunt
vesnice, mult mai importante chiar decat nevoile imediate, la care
suntem, din pacate, mult mai atenti.
Dragi parinti, adevarul fundamental de care trebuie sa tinem cont este
RAZBOIUL SPIRITUAL in care am fost angrenati odata cu aparitia copiilor
in familiile noastre. Pentru fiecare copil trebuie sa te echipezi cu
armura lui Christos, pentru a face fata provocarilor.
|
|
|
Cine suntem? 
