Romanian Christian Fellowship

Aceasta este esența educației. Nu un set de legi, CI UN MOD DE A GÂNDI!

A gândi este un sport tot mai rar. Segregarea societății a mers până acolo încât câțiva gândesc, iar ceilalți înghit mestecat gata, indiferent ce otravă se servește. Lenea și ignoranța i-a împins pe oameni să profesionalizeze gândirea, astfel că sunt meserii de gânditor, cugetător, rozător de capete de creion etc, pentru că o anumită parte a corpului uman, pe care o numim convențional CREIER devine tot mai mică și mai neînsemnată și este tratată ca oricare altă parte cartilaginoasă cum ar fi unghiile, sau ca elemente de care am vrea să scăpăm, cum ar fi celulita sau pungile de sub ochi. Este greu să gândești, este sufocant să ai idei pentru că trebuie apoi să le explici, să le faci înțelese și în final să te bați pentru ideile tale. Mai bine să iei totul de-a gata, așa cum iei un iaurt pe care nu trebuie să-l mesteci, dar este plin cu vitamine, fructe, diferite gusturi și culori artificiale.

Cartea Proverbelor este foarte grea nu pentru că are un limbaj deosebit, ci pentru că atunci când o citești, trebuie să gândești. Dacă nu ești obișnuit cu acest sport extrem, atunci te vei plictisi după primele versete ale capitolului 1.

Am parcurs 31 de capitole pline de un geniu al înțelepciunii cum numai prin inspirație divină putea fi scris. Tatăl, în familia căruia apare băiețelul mult dorit, face totul pentru ca această ființă plăpândă, atunci când el, tata, nu va mai exista, să știe și să fie în stare să ia deciziile cele mai bune pentru viața lui. Aceasta este esența educației. Nu un set de legi, CI UN MOD DE A GÂNDI!

Acest tată, descris în cartea Proverbelor, îl învață pe copilul său toate treptele maturizării lui fizice, psihice, emoționale, spirituale, dar și elementele de bun simț, precum și pericolele care îl pândesc. Cu alte cuvinte, cel mai bun manual de consiliere pentru părinții care trebuie să-și educe copiii.
Vă mulțumim că ați fost aproape pentru 31 de capitole.

Faptul că am alunecat și am vorbit mai mult de stiluri decât de închinarea propriuzisă, este numai vina noastră, a celor care suntem chemați să dăm învățătură.

Cel mai frecvent motiv pentru dezbinarea în interiorul bisericilor, dar și de vrajbă între biserici, este chiar elementul central al existenței ei: ÎNCHINAREA.

Toți se întreabă cum trebuie să fie, dacă stăm în picioare sau pe bănci, dacă ne rugăm în genunchi sau în picioare, daca ridicăm mâinile sau ne lungim buzunarele, dacă batem din palme sau… batem obrazul altcuiva, dacă cu tobe sau cu trompetă, dacă cu amândouă dar care dintre ele mai tare, dacă cu orchestra sau cu cor etc etc. Și se ceartă frații noștri dragi pentru că nu știu care este dispoziția lui Dumnezeu într-o zi și ce-L încântă mai mult. Am căzut cu toții la un examen simplu, acela al închinării, luându-ne la harță în fața diavolului, care râde satisfăcut pe după colțurile bisericilor, ca fiii se ceartă între ei care floare este mai potrivită pentru părintele lor. Dragii mei, nu cred că un părinte ar face diferența între un trandafir cântat la acordeon și un crin suflat la flaut, exprimându-și dezgustul pentru unul dintre ele. Nu cred că ar neglija o creangă înmugurită, ruptă din gardul din fața casei, cântat mai zgomotos de câteva chitări, sau o panseluță uscată, plesnită bine între două palme care țin ritmul. Toate acestea sunt copilării și forme prin care oameni imaturi spiritual încearcă să-și facă auzit glasul prin manipulare, teroare și agresivitate.