Romanian Christian Fellowship

prima regula a noului joc: SENSUL UNIC

Erau obositi, satui de sute de ani de sclavie, nu au avut experienta libertatii niciodata. Au facut toata viata doar ce li se spusese, iar valoarea lor umana nu era mai mare decat a unei caramizi cu sau fara paie.
In lipsa lor de experienta in libertate, nu si-au dat seama ca prin desert nu se gasesc indicatoare inspre Canaan, nici autostrazi si nici gradini unde sa se infrupte. Abia ce au plecat pe fuga din Egipt, ca s-au si confruntat cu dificultati inexistente pana atunci.

Imaginati-va o mare de oameni carandu-si boarfele zdrentuite, lasate mostenire de generatia anterioara… unii si-au iubit oala de facut mamaliga, altii sapa cu care au mestecat namolul, altii isi carau pruncii.

Daca am fi putut sa vedem ce era in sufletul lor, am fi vazut un amestec de bucurie, speranta, extaz eliberator, dar si o umbra de frica, necunoasterea viitorului paralizandu-le ratiunea. Toti le stiau pe toate, dar nimeni nu stia nimic.

Amestecul de bucurie si frica venea si pe fondul unei “sigurante” pe care Egiptul le-a conferit-o. Mureau de ceva cunoscut, de calaii pusi sa-i stapaneasca, nu de ceva ce nu cunosc.

Au facut cativa kilometrii si se confrunta cu prima regula a noului joc: SENSUL UNIC. Au ajuns la Marea Rosie. Au vazut o mare pentru prima data. Probabil ca s-au mirat asa cum ne-am mirat noi cand am vazut marea la prima tabara de pionieri, din trenul de vacanta. Imediat, insa, mirarea le-a disparut si a aparut teroarea. Inainte nu se poate, inapoi e moarte. A fost momentul interventiei miraculoase a lui Dumnezeu, despartind marea in doua. A fost primul drum construit de evrei, in istoria lor, iar acel drum a fost cu SENS UNIC. Probabil ca unii dintre ei, cand au inceput sa carteasca de foame, au crezut ca se vor intoarce in Egipt pe acelasi drum, iar Domnul le va deschide din nou marea. Ei nu stiau ca marea nu se deschide inspre Egipt, ci doar inspre Canaan.

In foarte multe circumstante am vrea sa ne intoarcem si sa alegem alta directie.

Pentru cei care astazi incheie Legamantul cu Domnul in apa botezului, va guverna acelasi adevar eliberator: ATI INTRAT PE UN DRUM CU SENS UNIC! Perspectiva voastra este inspre Canaan.

oameni care confunda viata de credinta cu naivitatea spirituala…

Cum vedem noi, asa e bine. Chiar daca vedem rau, asta e perspectiva noastra, pentru ca nu putem vedea altfel. Daca am fi miopi si dintr-o data am vedea altfel, am crede ca ne-am imbolnavit.
Asa este din perspectiva experientelor noastre zilnice. Uitam ca pe cat de departe sunt cerurile de pamant, pe atat de departe sunt gandurile noastre de ale Domnului. Incercam sa explicam rational, logic, orice situatie.

Uneori, Domnul ne sileste sa trecem prin situatii neplacute, nu pentru ca-i place sa ne vada chinuindu-ne, nici pentru ca suntem neveghetori, nici pentru ca nu ne-am opus raului acelei situatii. Domnul cunoaste mai bine decat noi efectele circumstantelor din viata noastra, asa ca din perspectiva Lui, doar rezultate benefice ar trebui sa urmeze.
Am auzit oameni care confunda viata de credinta cu naivitatea spirituala, exprimata printr-o forma de autosugestie copilareasca. Nu inseamna ca daca negi existenta unei boli, automat nu o ai. Nu inseamna, de asemenea, ca daca voia permisiva a lui Dumnezeu nu este pe placul meu, puterea mintii sau gandirea pozitiva va intoarce furtuna din drumul ei.
Ceea ce trebuie sa intelegem este ca Dumnezeu ne trece prin diferite situatii, pentru ca avem nevoie de schimbare, iar noua nu ne place schimbarea. Acesta este motivul pentru care uneori Isus ne sileste.
Pe ucenici i-a silit sa se urce seara intr-o corabie, pentru a trece marea. Isus vedea deja valurile, vantul, agitatia marii, vedea si corabia lor in deriva, chiar inainte sa se departeze de tarm. Cu toate acestea, Isus nu se razgândeste gândindu-se la frica, panica si… nocivitatea psihica a unei experiente tumultuoase, ci constient de toate acestea, ii trimite. Dincolo de toate, El nu merge! Ii lasa singuri in experienta lor.
De fapt, Isus era departe, dar era aproape.
Nici noaptea, nici valurile, nici vântul si nici singuratatea nu au fost pedepse divine pentru ucenici, ci vitamine spirituale

…un fel de purgatoriu contemporan de purificare…

Am uitat sa sarbatorim. Știm sa plangem, suntem specialisti in smiorcaieli, iar viata este o succesiune neterminata de nemultumiri.
Te astepti macar in holurile bisericilor sa vezi cate un zambet, sau macar o mutra mai dulce, dar te intampina, de cele mai multe ori, personaje botezate in borcanul cu muraturi.

Este dincolo de capacitatea mea de pricepere contradictia flagranta dintre proclamatie si realitate. Cum este oare posibil ca o comunitate de oameni care il cunosc pe Christos, care au primit mantuirea, darul cel mai de pret, care sunt iertati, infiati si facuti mostenitori ai tuturor lucrurilor din Univers, sa mai traiasca plangaciosi nemultumirea copilareasca a jocurilor infantile, orgolioase.

Ma refeream in editorialul precedent la cateva motive pentru care, in special romanii, si-au pierdut zambetul: psihologia nationala, retrograda, spiritual de anarhie si nu in ultimul rand, influenta orientala, in special temperamental filosofic grecesc.

Va invit sa mai privim la cateva cauze care fura permanent voiosia, viata, frumusetea, linistea si chiar bunul simt si altruismul:
- Confuzia teologica legalista, chiar eretica, prin care neprihanirea si evlavia sunt echivalente cu prostul gust, uratenia si nespalarea. Ani de zile s-a propovaduit o evanghelie a separarii de lume prin lipsa educatiei, renuntarea la valori si izolarea sociala. Neprihanirea era confundata cu greutatea muncii fizice, considerata un fel de purgatoriu contemporan de purificare a sufletului, la barbati prin cat de greu era barosul pe care trebuia sa-l izbeasca zilnic, femeile, la cate nasteri trebue sa suporte durerile, pentru a plati pacatele ascunse.

- Propovaduirea unei evanghelii ciuntite, din care au lipsit promisiunile lui Dumnezeu si binecuvantarile reale, precum si necunoasterea asteptarilor eterne.
Toate acestea, si altele, au transformat multe dintre biserici in incubatoare pentru germenii, nemultumirii, deznadejdii, frustrarilor, agenti activi ai mortii spirituale.

“…Imi ridic mainile spre cer și te slavesc…” toti o stim, o cantam, o inganam, o toleram. Cred ca este una dintre cele mai pacatoase cantari mormaite prin bisericile noastre, doborand orice record de ridicol, de penibil, laudandu-L pe Domnul in timp ce ne masuram adancimea buzunarelor. Aceasta cantare face parte din repertoriul care descrie imaginea trista, deprimanta pe care o gasesti in multe biserici.

Daca vrei sa te tratezi de exces de viata, pasiune, energie sau dinamism, exista o reteta la indemana tuturor: viziteaza o biserica și totul se rezolva. Ai probleme de insomnie? Nimic mai simplu: aseaza-te pe ultima banca a bisericii care-ti iese in cale si nu mai trebuie sa platești nici psihologul. Pretul este mult mai mic, centul lipit de guma de mestecat din buzunarul drept, cu care te absolvi de colecta din timpul imnului eretic: am bucurie ca fantana. Versul al doilea este acceptabil: am o pace ca si marea, chiar mai mare, o pace adanca, adanca, pana la vedeniile de noapte… cu caracter somnambulic.

Oare de ce nu se mai bucura crestinii? Unde și-au pierdut, mai ales romanasii noștrii zambetul, bucuria, pasiunea, energia? Undeva oricum o consumam. Unde?

Fara sa fiu sarcastic, am identificat cateva motive pentru lipsa bucuriei, a vietii, din bisericile romanesti, in special.
O prima cauza este chiar temperamentul national. O natiune care a trait minunea de a exista, in ciuda faptului ca din cei 2000 de ani de istorie, 1950 a fost dominata. O istorie a sclaviei care a gravat in caracterul nostru frica de bucurie si prostul obicei de a manca doar din cocina. Uneori ai impresia ca romanilor le lipseste biciul pe spate, de aceea harul in biserici se masoara in cat de vulgar si agresiv este predicatorul, in cat de hoti, banditi, criminali si curvari ii face pe cei din sala.

Un alt motiv este influenta filosofiei tragice grecesti, scursa prin ortodocsie, unde atitudinea credinciosului este de infrant, iar evlavia se masoara in cat de plecat e capul intre umeri.

Ciudat este ca ne caracterizeaza un spirit individual de nesupunere si anarhie, ceea ce produce o stare permanenta de insecuritate și vinovatie…
Oare ne-o fi murit speranta odata cu Ana, in zidurile lui Manole, sau a fost mancata de Miorita?

Va urma.