Cum ar fi să ne legăm la ochi pentru o zi și să încercăm să trăim experiența unui orb? Să ne chinuim să aducem în minte, din memorie, nuanțe, imagini, mișcări... Nici una dintre acestea n-au fost întipărite vreodată pe retina unui orb din naștere.

Unul dintre cele mai mari handicapuri ale omenirii este că ne judecăm funcție de ce suntem capabili să facem, nu după cine suntem. Valoarea pe care fiecare ființă umană o are, nu vine din cât de mult și-a păstrat demnitatea sau din cât de puțin a păcătuit comparativ cu semenii. Această abordare ne transformă în farisei ipocriți, în judecători care-și cară cu greu bârnele din proprii ochi, în oameni rigizi, gata să sărim la gâtul oricui, de parcă ne-am fi antrenat cu dracula.

Uneori parcă trăim într-o lume paralelă, ciudată, în care nu se potrivesc lucrurile. Nici nu mai știm care este, de fapt, adevărata lume din care facem parte. Ne trezim zilnic în lumea în care se răspunde cu ură la ură (uneori cu ură la dragoste), în care se întoarce pumnul pentru palmă, vulgaritatea pentru agresiune, o lume în care se scot doi ochi pentru unu și se taie și urechile.

Pe de altă parte, noi știm că nu aparținem acestei lumi, pentru că principiile după care ne ghidăm, șoapta Duhului care ne călăuzește, sunt total diferite. Isus rostește cele mai ciudate paradoxuri existențiale în Predica de pe Munte, cuvinte care i-a bulversat pe cei care le-au auzit atunci, și de atunci, generații la rând, care le aud.