“Prind toţi şi ridică unu” este filosofia contemporană de viaţă. Cu cât şmechereşti mai mult şi mai pe mulţi, cu atâta ai impresia că eşti macho. Fraier, în ziua de astăzi, este cel care îşi face bine treaba, este responsabil, duce lucrul până la capăt, fără a fi verificat la fiecare cinci minute.

O altă speţă de oameni sunt guralivii, care trăiesc cu impresia că lucrul se face de la sine dacă cineva strigă tare, făcând galerie la ceea ce trebuie făcut. Aceştia au iniţiative, le lansează pe la colţuri ca să ştie lumea cât le pasă, apoi le plasează în responsabilitatea altora, spălându-se pe mâini, ca să nu rămână ei cei neputincioşi dacă nu se finalizează.

O altă categorie sunt oamenii care, fie nu văd ce trebuie făcut, fie sunt suficient de şmecheri ca să pară miopi. Problema acestor oameni este că vor ajunge miopi, mai devreme sau mai târziu, pentru că aceeaşi atitudine de iresponsabilitate o să o importe în propria viaţă şi familie.

S-au dezbinat biserici, s-au certat fraţi, s-au anatemizat religii pe fondul a ceea ce ar fi trebuit să-i unească, Cina Domnului. Aşteptările egoiste ale multor oameni în ceea ce priveşte biserica (a se înţelege programele bisericii) îi împinge să consume toată evlavia duminica sau joia, pierzând din vedere esenţa vieţii creştine, frumuseţea şi pragmatismul unei vieţi adevărate, pline de roadă, de dedicare, de slujire. Încercarea de a concentra toată pocăinţa în două-trei ore pe săptămână, îi face pe unii supra-sensibili la tot ceea ce se întâmplă la Templu. Această grijă exagerată generează o supra sensibilitate la fiecare amânunt de la întâlnirile bisericii, care devin momente de stres ale împlinirii aşteptărilor oamenilor, obişnuiţi cu miraculoasa pastilă de religie care se umflă în stomacul spiritual şi ţine de foame o săptămână.